1 DECEMBRIE- EFIGIA UNEI NAȚIUNI
Ca în fiecare an, ziua de 1 decembrie ne aduce aminte de acea generație istorică de aur, care a înfăptuit Unirea cea Mare, de la 1 decembrie 1918. Se poate spune că acel eveniment a reprezentat o adevărată manifestare a lucrării lui Dumnezeu în Istorie, fie și pentru faptul că neamul românesc a reușit să se regăsească în aceeași familie, după veacuri de suferință și lupte aspre. Aparent, totul părea ostil poporului român, mai ales în complicații ani 1917-1918. România avea de revendicat teritorii de la ambele tabere aflate în Marele Război- și de la Austro-Ungaria și de la Imperiul Rus. Era un context extrem de tensionat, pentru că înfrângeri, foamete, descurajare, epidemia de tifos exantematic – făceau ravagii, armatele noastre fuseseră prost hrănite și prost echipate, dar la un moment dat, au venit și biruințele de la Mărășești, Mărăști, Oituz- semn că demnitatea românească nu fusese spulberată de către dușmani. Și totuși, au existat (ca întotdeauna, în istoria noastră) și momente în care compatrioții s-au atacat unii pe ceilalți, lansându-și acuzații adesea lipsite de temei real. Avea dreptate primul-ministru al României Ionel I.C.Brătianu, atunci când spunea (referindu-se la acele timpuri): “Știam că pentru Idealul Unirii va curge atâta sânge, dar nu știam că va curge și atâta noroi”. Și tot el, avea să rostească în chip premonitoriu: “Să mă împușcați dacă nu va ieși bine!”. Să admitem, așadar, că Istoria i-a dat lui dreptate.
De fapt, unirea Transilvaniei cu România a fost încununarea unui an 1918 cu adevărat astral pentru români, în cursul căruia- pe 27 martie avusese loc unirea Basarabiei cu Patria-Mamă, iar la 28 noiembrie avea să revină în cadrul marii familii românești -Bucovina.
Marele nostru istoric Nicolae Iorga spunea cândva, că “Neamul devine etern, prin cultul eroilor săi”. Pornind de la aceste observații să nu-i uităm niciodată pe toți cei care au făcut posibil acest eveniment excepțional, menit a impune România și poporul ei- pe harta continentului european. Mulți dintre acești eroi nu sunt pomeniți în nicio carte de istorie și în niciun fel de inscripție, pentru că ei nu au nici măcar un mormânt. Au rămas să trăiască doar în amintirea familiilor, a urmașilor, în legende și reprezentări sentimentale. Au fost fie țărani cu suflet mare și credință nestrămutată în idealul național românesc, au fost intelectuali care au considerat că mai importante decât interesele lor personale sunt interesele colectivității naționale în ansamblul ei, au fost preoți care au îmbinat slujirea idealurilor creștine cu munca pentru ridicarea poporului din rândurile căruia proveneau. Spiritele lor- asemenea unui nesfârșit șir de făclii pururi aprinse- îmbogățesc și vor îmbogăți pentru eternitate- conștiința cea mare a neamului românesc. Noi, cei de astăzi, trăitori în timpuri care nu sunt deloc ușoare, să medităm măcar pentru câteva clipe, la capacitatea de jertfă a acelor înaintași eminenți. Și să înțelegem că dacă poporul român (pe care chiar unii dintre noi îl mai privesc și astăzi cu un soi de superioritate snoabă- nejustificată de nimic serios) a putut da naștere din matricea sa- unor asemenea eroi, unor asemenea personalități- înseamnă că destinul lui este unul cu adevărat vrednic de prețuirea noastră . Să nu ne uităm rădăcinile, să ne iubim religia în care ne-am născut și să nu ne fie rușine în a ne numi ceea ce suntem, de fapt: români – fiii unei națiuni cu o istorie în egală măsură- tragică, dar și marcată de episoade memorabile.
La mulți ani, români de pretutindeni ! La mulți ani, România !
Conf. univ. dr. habil. Cristian Sandache